ACTUL I : FRUNZELE CAD, TOAMNA PLANGE…
Frunzele cad.
Soaptele lor susura-n mine, aud culoarea-se schimba-n maro,
Tipete stinse ma-nfioara, rusine! Toamna murdara, cu sufletul gol!
Nu-ti este mila de seva ce zace in scoarta celora ce-i lasi desfrunziti?
Ar trebui sa ne-aduci numai pace, nu sa ne lasi fara codrii iubiti!
Pana si iarna cu friguri atroce incoroneaza copacii in alb!
Numai tu, toamna, ii lasi fara voce, le lasi numai corpul uscat si inalt
Fara vointa, fara putere, oare cum poti tu sa crezi ca-si doresc
Sa se inalte fapturi efemere spre infinitul lor supraceresc?
Iti lauzi apusul si viul culorii ce-acopera cerul candva innegrit,
Dar cum crezi ca soarele razbate norii sa priveasca lumea ta la rasarit?
De ce sa nu fie doar un apus rece, de ce sa atinga lumea cu-n sarut
Cand poate sa stea printre nori, ca un rege, visand ca o floare-anotimpul trecut…
Si-atunci, nici copacii nu te mai adora, nici privighetoarea nu-ti cant-al ei vers,
Pustie ti-e lumea, toamna inodora, si cat nu le pasa de mediul tau sters,
Te compatimesc si copacii, si norii, ei doar se razbuna pe-al tau asfintit
Ce-ti mangaie suflul si negrul culorii, atat ti-a ramas, anotimp otravit…
Frunzele cad…copacii respira…
(O poezie pe care o stiu putini, pentru ca e…recenta 
)
